Deficitul bugetar provine din diferența între veniturile publice și cheltuielile publice iar mărimea lui se raportează la rezultatul economiei, ca procentaj (NU procent) în PIB.
În mod normal, intrările și ieșirile financiare ale statului ar trebui să fie aproximativ egale, cu perioade de situare pe plus în perioadele de prosperitate și de intrare pe minus atunci când economia se confruntă cu probleme. Altminteri, se ajunge la acumularea de datorie publică, anunțată tot ca procentaj în PIB.
Valoarea deficitului de CEL MULT -3% din PIB apare drept criteriu Maastricht pentru adoptarea monedei unice europene, referitor la echilibrul finanțelor publice. Ca referință, ea ar corespunde unei datorii publice de 60% din PIB, pentru care se plătește anual o dobândă medie de 5% (60%*0,05 =3%).
După cum se poate observa, exact datoria publică de 60% din PIB constituie alt criteriu Maastricht (deși multe țări din Zona Euro au depășit acest nivel și se poartă discuții pentru revizuirea lui).
Ideea este ca un stat să nu ajungă în situația ca, după ce a cheltuit în avans 60% din PIB, să fie obligat să treacă la așa-numitul excedent primar, adică veniturile din taxe și impozite plus subvențiile europene să fie MAI MARI decât cheltuielile. Asta deoarece 3% din PIB, adică deficitul permis în teorie, s-ar duce doar pe acea dobândă de referință de 5%.
De ce ne interesează aceste cifre?
Pentru că România se îndreaptă în acest an, potrivit estimărilor Consiliului Fiscal, spre un deficit de 8% din PIB, care ar urma să scadă treptat înapoi spre -3% din PIB doar în decurs de 7 ani.
Ani în care vom continua să acumulăm datorie publică, ce va trece de 60% din PIB iar obligațiile anuale de plată curente în contul sumelor FOLOSITE DEJA ANTERIOR (pleonasm intenționat) vor ajunge la 3,5% din PIB. De unde necesitatea excedentului primar pentru „rostogolirea” datoriei acumulate.
Iar acum, mare atenție, aparențele pot fi înșelătoare. În realitate, raportarea la PIB nu reflectă dimensiunea exactă a dezechilibrului financiar. România se situează undeva pe la 32% venituri și 40% cheltuieli în PIB. Superficial, s-ar părea că „lipsesc” 8% din bani, motiv pentru care ne împrumutăm.
De fapt, cei 8% ar trebui înțeleși prin raportare la cele 32%. Adică la 100 de lei efectiv colectați, corespund 125 lei cheltuiți. Sau, dacă vreți, statul angajează obligații de 100 de lei deși știe că are la dispoziție doar 80 de lei, pe ideea că se împrumută acum și va plăti dobândă la cei 20 de lei lipsă atâta timp (AN DE AN, continuu) cât nu va avea de unde să restituie banii.
Pentru referință, menționăm că, de fapt, cotația României pe piețele de capital pentru împrumuturi pe termen lung (cu referința la 10 ani) se situează acum nu la 5% ci între 6% și 7% (actualmente, mai spre această din urmă valoare).
Ceea ce explică și vânzarea de titluri de stat în lei către populație cu o dobândă de circa 7% pentru o perioadă de 5 ani. Bani folosiți pentru finanțarea deficitului public de moment, dar care vor trebui returnați spre finele acestui deceniu.
Așadar, angajarea de noi cheltuieli cu pensii, salarii sau investiții oferă beneficii în prezent dar apare hazardată la actualul nivel de încasări bugetare și va greva asupra viitoarelor taxe și impozite. Ce vor trebui să crească în viitor cu atât mai mult cu cât nu cresc acum mai repede pentru a fi corelate cu cheltuielile.
Regula fundamentală fiind că nu ar trebui să majorăm deficitul bugetar (a se citi cheltuieli excesive și/sau reduceri de taxe) în perioadele de creștere economică robustă pentru a nu fi penalizați exact atunci când avansul PIB, din varii motive, se reduce.